Orhideea secreta din Delta Dunarii

Există o specie de orhidee care creşte doar în ţara noastră. Ea fost descoperită în 1988 şi are o istorie demnă de a figura alături de aventurile marilor vînători de orhidee din pădurile tropicale.

Este o specie de Epipactis, care a primit numele de danubialis. A fost denumită astfel pentru că ea există doar în Delta Dunării pe o suprafaţă de vreun kilometru patrat pe Grindul Letea, ascunsă în cîteva luminişuri ale pădurii de stejari. Este mică şi are nişte floricele verzi, poti căuta ore în şir prin iarbă, ca să o găseşti.

Înainte de decembrie 1989 exista nu numai o colaborare economică şi militară a ţărilor socialiste, dar şi una cultural- stiinţifică. Asfel un grup de ornitologi din Cehoslovacia a facut o expediţie în Delta Dunării, în anul 1986. Din acest grup a făcut parte şi botanistul ceh Jaroslav Rydlo, specialist în orhidee europene. El a găsit exemplare deja trecute de perioada de înflorire, care aveau o altă alură decît speciile de Epipactis cunoscute la acea dată.

Descrierile făcute în urma expediţiei din Deltă, l-au determinat pe austriacul Karl Robatsch să plece în căutarea acestor plante de Epipactis în iunie 1988, pe cont propriu, în pădurea de la Letea din inima sălbăticiei din Deltă. A reusit să le găsească şi să le fotografieze, dar din păcate aparatul de fotografiat şi filmele au fost confiscate de miliţie la Tulcea, fiind suspectat de spionaj. Pe filmele developate de miliţie s-au gasit doar plante,imagini care nu periclitau siguranţa Romaniei. Aşadar naivul botanist austriac a fost expulzat din România socialistă.

Epipactisul nostru a trait mai departe în luminişul de pe Letea, întrucît nimeni nu ştia de existenţa lui, în afară de Rydlo şi Robatsch. Nu putea aduce averi facute peste noapte, asa ca ani de zile dupa Decembrie *89 nimeni nu a mai vizitat-o.

Dar pasionaţii de orhidee nu se lasă doborîţi de obstacole, ori de care ar fi ele, geografice, politice, sau chiar financiare. Astfel Karl Robatsch, dupa 7 ani de la prima aventura in Delta, a hotarît să-şi refacă expediţia , pentru a aduna material documentar, cel iniţial fiind confiscat de vigilenta noastra miliţie .

Intr-o duminica după-masă din iunie 1995 m-am trezit la poartă cu un domn necunoscut, care s-a prezentat cam în felul următor: „Sunt Karl Robtasch din Austria. Am venit să vă rog să mergem împreună în Delta Dunării ca să căutăm o orhidee care există doar într-un loc ştiut de mine…”

Din acel moment a început o altă aventură pentru a regăsi mica orhidee ascunsă într-un luminiş undeva printre stejarii de pe Grindul Letea. Împătimit de aceeaşi pasiune ca şi austriacul am acceptat să plecăm imediat spre Tulcea.

În 1995 facilităţile turistice erau aproape inexitente, aşa că ajunşi la Tulcea duminică pe la 10 seara, am început să căutăm o ambarcaţiune care să ne ducă la C.A.Rosetti. Pînă la urmă am găsit un lipovean care dormea într-o cutie de conservă plutitoare, echipată cu un motor de ARO, care s-a învoit să ne ducă acolo. A doua zi am plecat la ora 6 dimineaţa… cu inima-m dinti, dar hotariti…

Bineînţeles, autorizaţie de a intra în rezervaţie nu aveam.

Dar dorinţa de a găsi orhideea noastră era mai presus de orice. Pînă la C.A Rosetti am făcut vre-o 7 ore, timp în care la orice navă care trecea pe lîngă noi cutia de conserve se bălăngănea incredibil iar lipoveanul nostru a înghiţit pentru curaj mai mult de o sticlă de vodcă. După ce am ajuns la pontonul final, am plecat spre pădure. Înconjuraţi fiecare de norul propriu de ţînţari, pe o căldură de vreo 38 de grade, am traversat satul urmăriţi de privirile localnicilor, ieşiţi cu gura căscată la porţi.

În sfîrşit am intrat în pădurea de stejari şi am început să căutăm luminiş după luminiş. După vreo trei ore de căutări eram pe cale de a ceda şi am hotărît să ne întoarcem, sufocaţi de căldură şi de ţînţari.

După 10 minute faceam cale intoarsa prin padure cu capul plecat . Si dintr-o data s-a produs un miracol: sute de Epipactis danubialis înflorite în iarbă, ca nişte stropi de rouă scînteiînd în razele de soare strecurate printre frunzele uscate de stejar! Un vis… Austriacul s-a aruncat în genunchi şi s-a închinat de zeci de ori, nu ştiu cărui zeu, că nu era credincios, după cum mi-a spus ulterior.

A făcut fotografii şi am plecat la ponton, în aceeaşi căldură şi roi de ţînţari, dar mai greu a fost să convingem paza ecologică, postată lîngă cutia noastră de conserve, că nu am făcut nici o stricăciune ci din potrivă încercăm să facem ceva bun. Pina la urma un mic argument financiar ne-a scăpat de năcaz…

Am plecat spre Tulcea… Dupa lasarea intunericului a inceput o furtună de vară cu tunete şi fulgere ca în filme… Aproape de Tulcea ne-a ajuns din urma un mineralier si numai valurile care ne aruncau de colo-colo ne-au salvat si nu am fost zdrobiti pina la urma. La 3 noaptea am reuşit să ajungem la chei în Tulcea. Stocul de vodcă al bravului nostru căpitan de barcă era epuizat si el la fel dar ne-a scos la chei sigur şi aveam documente despre Epipactis danubialis.

Şi pînă la urmă ce rost a avut aventura asta?

Nu stiu dacă a avut vreun rost. Dar un biolog ceh care umbla dupa pasari, un botanist amator austriac si mare maestru de sah , un chimist român de origine maghiară şi un lipovean îmbibat de vodcă au contribuit la îmbogăţirea patrimoniului botanic al României cu o specie endemică, consemnată acum în multe lucrări ştiinţifice despre orhideele europene.

(f